Meșteșugul uitat al romarilor din Oltenia

Atelierul din fundul curții

Gheorghe Pârvu are șaptezeci și doi de ani și lucrează în același atelier din Segarcea de peste cincizeci. Pe pereți atârnă scule moștenite de la tatăl lui, unele fără denumire în niciun catalog modern. Face romari — un tip de cobză specifică zonei Olteniei, cu rezonanță joasă și corp arcuit, practic dispărută din producția instrumentară românească după 1990. Timp de trei luni l-am vizitat în fiecare săptămână, am stat lângă el la banc și am încercat să înțeleg nu doar tehnica, ci și ce înseamnă să știi ceva pe care nu mai știe aproape nimeni. Domnul Pârvu nu se plânge. Spune că instrumentul există atât timp cât există cineva care îl face. Când îl ascult vorbind, mă gândesc că logica aceasta e și o formă de demnitate, nu doar de resemnare. Lemnul pe care îl folosește vine din pădurile de pe dealurile Jiului — ulm și cireș în principal — și e uscat minimum trei ani înainte de a fi atins cu dalta. Nu există scurtături, îmi spune, niciuna care să nu se vadă în sunet.

Ce se pierde când dispare un meșteșug

Întrebarea care m-a urmărit pe toată durata documentării nu este tehnică, ci culturală: ce anume dispare odată cu ultimul meșter? Nu dispare doar un obiect sau o tehnică reproducibilă — dispare un întreg sistem de cunoaștere tacită, de judecată a materialului, de estetică specifică unei comunități. Romarul lui Gheorghe Pârvu nu seamănă cu niciun instrument dintr-un muzeu. Are proporții ușor diferite de la un exemplar la altul, pentru că fiecare bucată de lemn dictează propria formă finală. Această variabilitate nu e un defect — e semnătura unui gând viu aplicat unui material viu. Am vorbit și cu etnomuzicologi de la Universitatea din Craiova, care confirmă că mai există poate doi sau trei constructori activi de instrumente similare în toată România. Niciunul nu are ucenic. Finanțările pentru documentare există pe hârtie, în programe europene și naționale, dar procesul de acces la ele e atât de anevoios încât descurajează tocmai oamenii care nu au timp birocratic pentru că și-l consumă pe cel meșteșugăresc.